Intrebandu-ne daca realitatea noastra este cea... normala

" Avem tendinta sa consideram autismul o boala. Este, intr-adevar, o tulburare a creierului, o abatere de la normal, manifestandu-se prin abilitatea limitata de a comunica si relationa cu cei din jur.
 Autistii nu zambesc. Ei nu inteleg de ce oamenii rad la o gluma. Nu stiu ce inseamna o gluma. Nu stiu ce este rasul. Autistii nu plang, pentru ca nu simt suferinta. Nu-i cunosc intelesul si nu simt nevoia. Ei nu au nevoie de imbratisari, de afectiune, de iubire. Ei nu au emotii.
 Pentru noi, cei normali, aceste lucruri par imposibil de proiectat. Ne doare sa ii vedem asa, mai ales ca autismul se manifesta cu precadere inainte de varsta de 3 ani a copilului.
 Consideram realitatea noastra strict "reala", iar termenii normalitatii nu sunt foarte largi. De asta plangem, suferim, ne stresam. Ii compatimim si ii privim cu mila, in care se ascunde un strop de superioritate, pe cei ce nu se incadreaza in normalitatea noastra. Dar daca... normalitatea lor e cea reala? "

- profa de filosofie, 3 octombrie 2011.